Vitamina C – Miracolul Antioxidant
- Oamenii care iau zilnic suplimente de vitamina C reduc substanţial riscul de a muri de cancer şi de boli de inimă.
- Vitamina C previne cancerul, apărând ADN-ul de pericolul radicalilor liberi.
- Vitamina C protejează sperma de pericolul radicalilor liberi. Bărbaţii care concep copii ar trebui să fie atenţi şi să ia în plus o doză zilnică de vitamina C.
- Vitamina C regenerează vitamina E şi interacţionează cu antioxidanţii flavonoizi din reţea.
- Considerată tratament al obişnuitelor răceli, vitamina C este critică pentru buna funcţionare a sistemului imunitar. Prin întărirea funcţiei imunitare, vitamina C poate reduce durata şi severitatea răcelilor şi a viruşilor, şi susţine capacitatea organismului de a rezista cancerului.
- C este vitamina pentru o piele minunată. Este esenţială pentru producerea colagenului, lipiciul celular care ţine organismul legat şi păstrează pielea tânără şi suplă.
- Vitamina C lucrează împreună cu vitamina E pentru prevenirea oxidării lipoproteinelor, care pot duce la apariţia bolilor de inimă.
- Vitamina C protejează împotriva cataractei, o problemă foarte serioasă pentru persoanele în vârstă.
- Doză zilnică recomandată: 60 miligrame; 100 miligrame pentru fumători.
- Planul Packer: 500 miligrame pe zi de ester C (250 miligrame dimineaţa şi 250 miligrame seara).
- Surse: Vitamina C se găseşte abundent în plante şi este prezentă în multe fructe şi legume, cum ar fi ardeiul iute roşu, broccoli, răchitele, varză, cartofi, roşii şi citrice, etc.
Eu numesc vitamina C centrul reţelei de antioxidanţi, deoarece face legătura dintre antioxidanţii solubili în grăsime şi cei solubili în apă. în reţea, vitamina C are rolul important de reîncărcare a vitaminei E solubile în grăsime, atunci când devine radical liber. Deşi acidul lipoic poate, de asemenea, regenera vitamina E, vitamina C face mai bine acest lucru.
Vitamina C este surprinzător de asemănătoare ca structură şi greutate moleculară cu glucoza, un simplu zahăr în sânge, care asigură combustibilul necesar pentru funcţionarea organismului. Aceasta dă vitaminei C un avantaj clar asupra celorlalţi antioxidanţi de reţea. Energia este atât de importantă pentru funcţionarea organismului încât glucoza este repede luată de celule. Cu alte cuvinte, este preferată altor molecule în încercarea de a intra în celule. După cum poate vă amintiţi, când un antioxidant de reţea întâlneşte un radical liber, se oxidează într-un radical liber slab şi trebuie reciclat înapoi sub formă de antioxidant. Deoarece forma oxidată a vitaminei C este aproape identică cu glucoza, aceasta călătoreşte liber şi este dusă repede în celule. în interiorul celulelor, vitamina C oxidată este reciclată în vitamina C antioxidantă, revenind în plasmă pentru a apăra proteinele şi lipoproteinele.
Şobolanul nu are portocale in ficat, dar sintetizează
Surprinzător, oamenii sunt unul din puţinele vietăţi care nu-şi produc singure vitamina C şi trebuie aşadar să o ia din alimente sau suplimente. Sub acest aspect, suntem precum cobaii, ca liliacul măncător de fructe din India sau ca o pasăre cântătoare numită Pycnonotus cafer, care sunt toate lipsite de enzima necesară transformării glucozei în vitamina C. Prin comparaţie, toate celelalte animale – de la obişnuita muscă de casă până la câinele familiei -produc cantităţi relativ mari de vitamina C. De exemplu, gâsca produce 13.000 miligrame de vitamina C pe zi, iar unele animale mari produc până la 20.000 miligrame de vitamina C pe zi.
De vreme ce oamenii şi animalele trăiesc în acelaşi mediu înconjurător, respiră acelaşi aer şi se expun aceluiaşi nivel de radicali liberi, întrebarea de ce nu fabricăm vitamina C a fost tema multor speculaţii şi dezbateri. Unii oamenii de ştiinţă sunt de părere că pierderea enzimei necesare a fost de fapt o greşeală genetică care a avut loc acum aproximativ 45 milioane de ani. Ei susţin că primele primate au putut supravieţui fără a produce vitamina C, deoarece erau în principal vegetariene, iar strămoşii noştri consumau un nivel foarte ridicat de vitamina C din fructe şi legume. Dacă strămoşii noştri vegetarieni rezistau cu 2.500 calorii pe zi din plante, care sunt bogate în vitamina C, este posibil ca ei să fi mâncat în jur de 10.000 miligrame de vitamina C pe zi. în plus, fructele şi legumele proaspete au un conţinut mult mai ridicat de vitamina C decât cele care parcurg mii de kilometri până ajung la noi.
Astăzi, cei mai mulţi dintre noi nu se apropie de cantitatea de vitamina C pe care o consumau strămoşii noştri. De fapt, aproximativ 25% din populaţia Statelor Unite nu consumă zilnic 60 de miligrame de RDA pentru vitamina C. Fumatul reduce cantitatea de vitamina C din plămâni şi sânge, ceea ce arată că fumătorii sunt sub stres oxidant suplimentar şi au nevoie de sprijin antioxidant.
Scorbutul
În istorie, noi, oamenii, am plătit scump pentru incapacitatea de a produce vitamina C. Dacă nu avem o cantitate suficientă din această vitamină esenţială, facem scorbut, o boală caracterizată de sângerarea gingiilor, hemoragii ale pielii, oase foarte slăbite şi, în cele din urmă, deces.
Cu mult înainte de a afla cauza producerii acestuia, anume carenţa de vitamina C, scorbutul apărea în special în timpul lungilor călătorii pe mare când, timp de multe luni, marinarii erau obligaţi să mănânce indecvat, fiind lipsiţi de fructe şi legume proaspete. O zi obişnuită fără suficientă vitamina C nu produce scorbut, însă trei sau patru luni fără vitamina C, aşa cum trăiau marinarii , duceau sigur la scorbut. S-a estimat că mai mult de un milion de marinari au decedat din această cauză doar în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Exploratori precum Vasco da Gama şi Magellan au consemnat că au pierdut mai mult de jumătate din echipaj din cauza acestei boli dureroase şi mortale.
Interesant este că, pe vremuri, se credea că scorbutul este produs de exerciţii fizice. Marinarii care făceau scorbut erau în general acei membri ai echipajului care erau trimişi la ţărm, unde se angajau adesea în activităţi fizice; spre exemplu, trăgeau sănii pe distanţe de mai multe mile, pe teren accidentat, înapoi la navă. Ofiţerii nu se îmbolnăveau. Astăzi ştim că exerciţiile fizice produc radicali liberi care, în cazul acelor marinari, secătuiau repede orice urmă de vitamina C rămasă în organismele lor.
În anul 1227, un explorator pe nume Gilbertus de Aguilla i-a sfătuit pe marinari „să aibă mari rezerve de mere, pere, lămâi, precum şi alte fructe şi legume”, pentru a evita această boală mortală. Din nefericire, sfatul său a fost ignorat, deoarece cazurile de scorbut au continuat să apară. Tratamentul pentru scorbut nu a fost recunoscut oficial până la mijlocul secolului al XVIII-lea. în ceea ce se crede a fi primul studiu controlat în domeniul ştiinţei clinice, medicul britanic James Lind a testat diferite tratamente populare pentru scorbut. Acesta a selectat doisprezece marinari cu scorbut şi i-a împărţit în şase perechi, fiecare pereche având alt regim alimentar. Lind a încercat o serie de remedii populare diferite, inclusiv extras de ghimbir, acid sulfuric şi soluţii de oţet. Doar starea marinarilor care mâncau două portocale şi o lămâie pe zi s-a îmbunătăţit. De fapt, în şase zile, aceştia s-au putut întoarce la activitatea lor obişnuită. Lind a fost convins că a găsit remediul pentru boală şi probabil o modalitate de a o preveni, consemnând rezultatele obţinute în cartea sa intitulată „Tratat despre scorbut”, publicată în 1753. Cu toate acestea, abia după decesul său, în 1795, Amiralitatea Britanică a adoptat în final folosirea citricelor – în special lămâi şi portocale – pentru preveirea scorbutului (de aici şi porecla „limeys” dată marinarilor britanici). De fapt, era pedepsit refuzul marinarilor din marina britanică de a-şi lua raţia de citrice.
Mulţi cercetători se întreabă de ce le-a luat medicilor britanici patru decenii să accepte descoperirile dr. Lind. Sunt probabil două motive pentru acest lucru: primul, că a părut improbabil ca o boală mortală ca aceasta să poată fi vindecată atât de repede şi atât de simplu doar prin alimentaţie. Acest lucru nu este surprinzător – chiar şi astăzi, medicii ezită să recunoască puterea nutriţiei. în al doilea rând, poate dura decenii pentru ca o idee inovatoare să se impună, chiar dacă este corectă. Istoria este plină de exemple de oameni de ştiinţă ale căror idei au fost dispreţuite la vremea lor. Louis Pasteur a fost socotit nebun de către colegii lui pentru că a sugerat că boala a fost provocată de microorganisme invizibile. Un exemplu mai recent privind opoziţia comunităţii medicale de a accepta noi concepte, este experienţa a doi cercetători australieni, Dr. Barry Marshall şi Dr. Robin Warren, care au descoperit că o bacterie numită H. pylor provoacă majoritatea cazurilor de ulcer şi că multe dintre ele pot fi tratate cu antibiotice, nu cu antiacizi. Deşi au avut dovezi solide în susţinerea ideilor lor, au fost primite cu scepticism şi ridiculizate de comunitatea medicală. Astăzi, antibioticele reprezintă principalul tratament pentru ulcer. Astfel încât este de înţeles că atunci când doctorilor li se spunea că portocalele şi lămâile puteau vindeca boala mării, aceştia rămâneau tot sceptici.
Scorbutul este foarte rar în ziua de azi, însă reapare în timp de război şi foamete, atunci când nu se găsesc fructe şi legume proaspete. Spre exemplu, în Statele Unite, scorbutul a reapărut în marile oraşe în timpul Crizei Mondiale şi a atacat trupele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial. Recent, s-au înregistrat astfel de cazuri în Somalia în timpul războiului civil din anii 1980.
Legătura dintre vitamina C şi scorbut nu s-a făcut până în secolul al XX-lea, odată cu descoperirea vitaminei C. Cu toate că mulţi alţi oameni de ştiinţă au pus bazele acestei teorii, omul de ştiinţă maghiar, Dr. Albert Szent-Gyorgyi (care a recunoscut importanţa flavonoidelor) a fost primul care a izolat vitamina C din ardeiul iute roşu. Pentru eforturile sale, a câştigat Premiul Nobel în 1937. El a numit această nouă substanţă acid ascorbic (pentru „antiscorbutic”) sau vitamina C. Interesant este că Asociaţia Medicală Americană (AMA) a obiectat faţă de numele de acid ascorbic pe motiv că sună prea mult a medicament terapeutic; ei au propus numele de acid cetavitamic, însă numele n-a fost acceptat.
De câtă vitamina C este nevoie?
După descoperirea vitaminei C, unii cercetători au speculat că nivele scăzute de vitamina C pot duce la creşterea riscului apariţiei infecţiilor obişnuite, iar unii medici au tratat cu succes pacienţi administrându-le doze mari de vitamina C. Multe din lucrări au încetat după descoperirea antibioticelor în anii 1940, pastilele minune care se presupunea că rad bolile de pe faţa pământului.
Cu mai bine de şaptezeci de ani mai târziu, vitamina C continuă să fie cauza multor controverse, multe concentrându-se pe o întrebare: De câtă vitamina C este nevoie? Dezbaterile moderne au început în anii 1970, în urma publicării lucrării intitulate „Factorul vindecător: Vitamina C împotriva bolii”, scrisă de biochimistul Irwin Stone. Dr. Stone a argumentat că, de vreme ce oamenii nu pot produce vitamina C, trăiesc într-o stare de carenţă de vitamina C, care îi face vulnerabili la o mulţime de boli, inclusiv boli de inimă şi cancer. Dr. Stone a fost primul om de ştiinţă care a sugerat că oamenii ar trebui să ignore DZR-ul scăzut pentru vitamina C, care se bazează doar pe cantitatea necesară pentru prevenirea scorbutului, şi a recomandat doze mult mai mari -în unele cazuri, până la de 200 de ori peste DZR (doza zilnică recomandată) -pentru a compensa această deficienţă.
Totuşi, omul care a pus într-adevăr pe masă vitamina C a fost răposatul Dr. Linus Pauling, de două ori câştigătorul Premiului Nobel (primul premiu a fost pentru chimie, iar al doilea pentru pace), a cărui carte intitulată „Vitamina C şi răceala obişnuită ” a schimbat părerea multor oameni despre vitamine. în cartea sa, care s-a bazat mult pe rapoarte amuzante şi observaţii personale, D. Pauling a consemnat că, prin ingerarea unui gram de vitamina C pe zi, se poate preveni răceala obişnuită. în plus, a promis că mari doze de vitamina C v-ar face să vă simţiţi mai vioi şi mai plin de energie. Dacă aţi avut deja o răceală, Dr. Pauling a recomandat să se ia mai multe grame de vitamina C pe zi până la vindecare.
„ Vitamina C şi răceala obişnuită ” a produs multă agitaţie din mai multe motive. în primul rând, răceala este produsă de viruşi şi, chiar dacă antibioticele ca penicilina şi altele doboară multe infecţii bacteriene, nu ştiam cum să combatem o infecţie virală. Dacă o simplă vitamină poate vindeca o răceală, oamenii au sperat că poate vindeca şi gripa. în al doilea rând, publicul a fost nemulţumit de medicina convenţională care a neglijat factori importanţi cum ar fi elementele nutritive şi a ignorat total (şi uneori chiar a dispreţuit) ceea ce numim acum medicina preventivă. Corect sau nu (sau, aşa cum spun adesea, Dr. Pauling a avut dreptate, dar motivele au fost greşite), lumea era pregătită pentru mesajul Dr. Pauling.
Dr. Pauling şi succesorii săi au creat un domeniu nou – medicina ortomoleculară — care s-a bazat pe premiza că elementele nutritive şi vitaminele nu ar trebui să fie utilizate doar ca o metodă de prevenire a bolilor cauzate de deficienţe, ci ar trebui să fie luate în dozele necesare pentru obţinerea sănătăţii optime şi chiar pentru tratarea bolilor. Numele provine din greacă, unde orthos înseamnă corect.
Teza Dr. Pauling a provocat un răspuns puternic din partea comunităţii medicale, care a combătut (cu multe dovezi) faptul că megadozele de vitamina C sunt periculoase şi ar avea drept rezultat o epidemie de probleme grave de sănătate, inclusiv pietre la rinichi, carenţe de vitamina B şi chiar scorbut, care ar putea apărea dacă oamenii ar înceta brusc să mai ia doze mari de vitamina C. S-a dovedit că adversarii săi s-au înşelat. Avertismentele lor nu au împiedicat milioane de oameni să ia megadoze de vitamina C, cu puţine efecte (secundare) de boală. Deoarece vitamina C este o vitamină solubilă în apă, orice exces înghiţit este eliminat prin urină. Nu este toxică pentru organism. Singurele efecte negative cauzate de supraconsumul de vitamina C sunt crampele abdominale şi diareea, care sunt inconfortabile, dar nu deosebit de periculoase pentru sănătatea dumneavoastră. în cazuri foarte rare, oamenii cu deficienţe de fier sau metabolism folie, pot avea acţiuni adverse la megadozele de vitamina C, însă au fost înregistrate puţine cazuri. Aşa cum văd eu, adevărata problemă nu este dacă megadozele de vitamina C au făcut vreun rău, ci dacă au făcut ceva bun?
Totul depinde de cât de mult luaţi dumneavoastră. În primul rând doresc să afirm fără echivoc că eu cred că doza zilnică recomandată pentru vitamina C este mult prea scăzută şi nu asigură protecţie antioxidantă adecvată. Iată şi dovezi în acest sens:
- Colegii mei, Bruce Ames şi Billy Fraga, au realizat recent un studiu în care au arătat că nivelul de vitamina C sub 200 miligrame pe zi era insuficient pentru a proteja ADN-ul din spermă de pericolul oxidării. Sperma umană are de opt ori mai multă vitamina C decât există în sânge, un indiciu clar că are un rol important în conservarea integrităţii genetice. Deşi cele 60 miligrame din doza zilnică recomandată sunt potrivite pentru a preveni scorbutul, nu sunt suficiente pentru a preveni ca genele defecte să fie transmise copiilor.
- James E. Enstrom de la Universitatea din California a studiat 12.000 de oameni timp de peste zece ani. în studiul său, participanţilor li s-a cerut să completeze un chestionar cu întrebări privind alimentaţia, pentru a evalua situaţia vitaminei C. El a împărţit participanţii în trei grupe: cei care au consumat 0-50 miligrame de vitamina C pe zi, cei care au consumat peste 50 miligrame de vitamina C pe zi din alimente şi cei care au consumat regulat supliment de vitamina C de peste 50 miligrame pe zi. După urmărirea acestor trei grupuri timp de zece ani, Dr. Enstrom a descoperit că aceia care au înregistrat cele mai bune rezultate au fost cei care au luat peste 50 miligrame de vitamina C pe zi. Ceea ce a fost cu adevărat remarcabil, oricum, a fost drastica scădere a riscului de deces din cauza bolilor de inimă, cancer şi al mortalităţii, în general în cazul celor care au suplimentat zilnic vitamina C, şi în special al celor care au luat cu mult peste doza zilnică recomandată.
- Colegul meu, Gladys Block, considerat unul dintre cei mai buni experţi din lume în vitamina C, a parcurs sute de studii examinând rolul vitaminei C sau a hranei bogate în vitamina C pentru prevenirea cancerului, şi majoritatea covârşitoare a acestora a dovedit o legătură directă între un consum crescut de fructe şi legume bogate în vitamina C şi un nivel scăzut al cazurilor de cancer. Legătura a fost cu atât mai puternică în cazul cancerului la esofag, gură, stomac şi pancreas.
https://youtu.be/JFT5rdwrNV0
Bibilografie: Dr Lester Packer - Miracolul Antioxidant
[porto_products view=”grid” ids=” 4476 „]
Lasă un răspuns