FOTBAL JUVENIL | Mbappe şi visul său – Fotbalul

FOTBAL JUVENIL | Mbappe şi visul său – Fotbalul

Un articol semnat de Kylian Mbappe pentru publicaţia The Players Tribune.

Către toţi puştii din Bondy,

Către puştii din Île-de-France,

Către puştii din suburbii,

Vreau să vă spun o poveste.

Cred că nu vă va surprinde să aflaţi că este despre fotbal. Când vine vorba despre mine, totul este despre fotbal. Puteţi să-l întrebaţi pe tatăl meu. Când aveam trei ani, mi-a cumpărat un camion mic 4×4 de ziua mea. Ştiţi acel camion cu motor electric? Puteam să stau înăuntru şi să îl conduc, avea pedale şi de toate. Părinţii mă lăsau să îl conduc din casă până la terenul de fotbal de parcă eram un fotbalist adevărat care pleca la antrenament. Mi-am luat în serios această rutină, iar tot ce îmi lipsea era o geantă cu echipament.

Dar imediat cum ajungeam la teren, mereu lăsam maşina într-un colţ şi plecam să joc fotbal. Acest 4×4 îi făcea pe toţi prietenii mei de atunci să fie geloşi pe mine, dar mie nu îmi păsa de această maşină.

Tot ce voiam era mingea de fotbal.

Pentru mine, mingea era totul.

Aşa că, da, această poveste este despre fotbal. Dar de fapt, nu trebuie să iubeşti fotbalul ca să asculţi această poveste, pentru că este o poveste despre un vis.

În Bondy, în suburbii, nu erau foarte mulţi bani, e adevărat. Dar erau mulţi visători. Aşa ne năşteam cu toţii, cred. Poate pentru că nu te costă să visezi, este gratuit.

În cartier era un mix incredibil de diferite culturi, franceză, africană, arabă, asiatică, oameni din toate colţurile lumii. Oamenii din afara Franţei mereu vorbeau despre suburbii într-un mod foarte negativ, dar dacă nu eşti de aici nu pot înţelege exact cum este. Oamenii vorbeau despre golani de parcă aici fuseseră inventaţi. Dar golani există peste tot în lume. Sunt oameni care se luptă cu viaţa oriunde în lume. Realitatea este că atunci când eram mic obişnuiam să mă uit la cei mai duri puşti din cartier cum îi cărau cumpărăturile bunicii mele. Nu vei vedea partea asta a culturii în ştirile din presă. Tot ce vei auzi este partea negativă, niciodată şi cea pozitivă.

În Bondy exista o regulă pe care toată lumea o înţelege şi o înveţi atunci când eşti tânăr. Dacă mergi pe stradă şi vezi 15 oameni că stau la colţ, iar tu cunoşti pe unul singur dintre ei, ori mergi mai departe şi le faci cu mâna, ori mergi la ei şi strângi mâinile fiecăruia.

Dacă ajungi acolo şi strângi mâna doar celui pe care il cunoşti, ceilalţi nu te vor uita şi vor şti ce fel de om eşti.

Este amuzant, pentru că am purtat cu mine această parte din Bondy toată viaţa mea. Anul trecut, după gala Best Awards organizată de FIFA, eram cu părinţii şi mă plimbam la ceremonie, unde l-am văzut pe Jose Mourinho. Pe Jose am apucat să-l mai întâlnesc, dar era cu patru sau cinci prieteni pe care nu îi ştiam. Aşa că am avut acest moment de tip „Bondy”, gândindu-mă dacă să îi fac cu mâna lui Mourinho sau să merg la ei.

Aşa că am mers la ei şi i-am strâns mâinile fiecărui om de acolo. A fost amuzant cum toţi erau foarte surprinşi că îi salut pe toţi.

Când am plecat de acolo, tatăl meu a început să râdă şi mi-a zis: „Asta este din Bondy”.

Este ca un reflex, asta este regula după care eu funcţionez. În Bondy, înveţi anumite valori care depăşesc fotbalul. Înveţi să tratezi pe toată lumea la fel, pentru că toţi sunt în aceeaşi barcă. Cu toţii visăm acelaşi vis.

Eu şi prietenii mei nu am fi sperat niciodată să ajungem fotbalişti. Nu ne aşteptam la asta, nu planificasem asta, doar am visat-o. Şi asta a fost diferenţa. Unii puşti au postere cu supereroi în dormitor, eu aveam pereţii acoperiţi cu fotbalişti. Aveam atât de multe postere cu Zidane şi Cristiano, iar când am mai crescut am avut chiar şi cu Neymar, ceea ce este puţin amuzant, dar asta e o altă poveste.

Uneori oamenii mă întreabă de ce este atât de mult talent care vine din zona asta. Poate că e ceva în apă, poate că ne antrenăm diferit, în stilul Barcelonei. Dar nu e chiar aşa, dacă vii la AS Bondy, tot ce vei vedea este un club ca o familie umilă. Vei vedea câteva blocuri de apartamente şi gazon artificial. Dar fotbalul este diferit pentru noi, este esenţial pentru noi, este în fiecare zi, este pâinea noastră, este apa noastră.

Ţin minte că aveam un turneu de fotbal la şcoală cu toţi elevii de clasa a 6-a, 7-a, 8-a şi a 9-a. Era ca un Campionat Mondial pentru noi. Jucam pentru un trofeu de plastic care costa 2 euro, dar îl tratam de parcă s-ar fi jucat pe viaţă şi pe moarte. Onoarea este marea miză pentru tine. Şi e amuzant pentru că regula era ca fiecare echipă să fie formată din băieţi şi fete, iar la noi nu toate fetele voiau să joace iar noi trebuia să negociem cu ele. Îi spuneam unei prietene că dacă va da totul pe teren şi vom lua Cupa, eu îi voi cumpăra o carte nouă de colorat. O imploram, practic.

Poate credeţi că exagerez, dar la acel moment asta era totul pentru noi şi spuneam că nu avem voie să pierdem. Sunt convins că era dificil pentru profesori, veneam de la şcoală cu avertismente de la director, că nu îmi făceam temele, că nu aduceam ce trebuie la ore, că vorbeam în timpul orelor de matematică despre fotbal…

Punctul de cotitură

Eram cu capul în nori şi eram un jucător destul de bun, dar punctul de cotitură pentru mine, cel care a schimbat totul a fost Cupa 93 când aveam 11 ani. Am ajuns în semifinale şi meciul se juca pe un stadion real, în Gagny. Şi acum îmi aduc aminte totul. Nu mai jucasem niciodată pe un stadion real, cu atât de mulţi oameni în tribune. Eram înspăimântat, aproape că nu alergam de speriat ce eram, îmi era teamă să ating mingea. Şi ţin minte că după meci, mama a venit la mine si m-a apucat de urechi, nu pentru că jucasem slab, ci pentru că îmi era frică.

Mi-a zis în acel moment: „O să îţi aduci aminte de acest moment toată viaţa ta. În fiecare secundă tu trebuie să crezi în tine, chiar şi atunci când eşuezi. Poţi să ratezi 60 de ocazii, nu o să îi pese nimănui, dar faptul că refuzi să joci pentru că îţi este teamă te va bântui toată viaţa ta”.

Acestea au fost cuvintele ei care m-au schimbat până în punctul în care nu mi-a mai fost frică niciodată de un teren de fotbal. Fără mama, fără tata, fără comunitatea mea, fără prietenii mei, nu ar fi existat un Kylian Mbappe.

Poate că dacă nu vii de unde vin eu, nu vei înţelege foarte bine asta. Dar, spre exemplu, când aveam 11 ani a trebuit să plec în Londra pentru câteva zile ca să mă antrenez cu puştii lui Chelsea. Eram atât de încântat şi de şocat încât nici nu am vrut să le spun prietenilor din cartier unde merg. Când m-am întors, toţi m-au întrebat unde am lipsit o săptămână. Le-am zis că la Londra, la Chelsea, iar ei mi-au raspuns că e imposibil. Le-am jurat că l-am întâlnit pe Drogba, dar m-au făcut un mincinos, pentru că Drogba nu se întâlneşte cu puşti din Bondy, nu este posibil aşa ceva.

Nu aveam un telefon atunci, aşa că l-am rugat pe tata să mi-l dea pe al lui, iar eu le-am arătat pozele tuturor. Atunci au început să mă creadă, dar cel mai important lucru a fost că nu erau geloşi pe mine. Erau uimiţi şi nu o să uit ce mi-au zis atunci, când eram în vestiar la AS Bondy, în timp ce ne schimbam pentru un meci: „Kylian, poţi să ne iei cu tine acolo?”

Pentru ei era ca şi cum am fost pe o alta planetă. Să ajungem în astfel de locuri era ca şi cum mergeam pe altă planetă, atât de mult conta pentru noi.

După experienţa de la Chelsea, mi-am implorat părinţii să mă lase să plec din Bondy la un club mare. Dar trebuie să îmi înţelegeţi părinţii, au vrut să rămân acasă ca să pot să fiu şi un copil şi să am şi o viaţă normală. Eu nu am înteles asta atunci, dar a fost mai bine pentru mine aşa, pentru că am învăţat unele lecţii dure la care nu aş fi avut acces într-o academie de fotbal.

Tata mi-a fost 10 ani antrenor. Chiar şi atunci când am inceput antrenamentele la Clairefontaine, unde era incredibil, e una dintre cele mai bune academii din lume, când ajungeam în weekenduri acasă,  mergeam şi jucam pentru AS Bondy la semiprofesionişti şi el nu tolera toate prostiile pe care le învăţam la academia de fotbal.

Este amuzant, pentru că ajungeam acasă cu vocea antrenorului de la Clairefontaine în cap, unde ne spunea că trebuie să lucrăm mai mult cu piciorul mai slab, să îl antrenăm, acolo totul era despre dezvoltarea calităţilor, dar la Bondy era viaţa reală. Acolo era despre supravieţuire la semiprofesionişti. Era despre victorie şi atât.

Într-un weekend jucam pentru Bondy şi am primit mingea în bandă. Mingea era pe dreptul şi eram complet singur. O situaţie ideală. Şi atunci am auzit vocea în cap a antrenorului de la Clairefontaine care îmi zicea să îmi lucrez stângul. Am încercat o pasă lungă cu stângul şi am eşuat. Cealaltă echipă a recuperat şi a plecat pe contraatac, iar eu am crezut că tata o să mă ucidă. Şi acum îl aud cum strigă la mine şi îmi spunea că nu sunt acolo să încerc experimentele sofisticate de la Clairefontaine, aici trebuie să jucăm într-o ligă.

Încă port cu mine lecţia asta. Tatăl meu ştia că sunt cu capul în nori, aşa că s-a asigurat că picioarele încă ating pământul.

Înainte de a împlini 14 ani am primit o surpriza incredibilă. Tata a fost sunat de către cineva de la Real Madrid să mă invite să merg în Spania pentru câteva antrenamente. Eram şocat pentru că auzisem că Zidane vrea să mă vadă. Zidane era director sportiv atunci, iar eu mă simţeam de parcă am atins Luna. Eram disperat să plec. Dar nu era aşa de simplu, pentru că începuseră să apară scouterii la meciuri şi deja primeam atenţie din partea presei. Când ai 13 ani, nu ştii cum să gestionezi aceste lucruri. A fost o presiune mare pe mine, iar familia a vrut să mă protejeze.

Dar fiind ziua mea în acea săptămână, când am împlinit 14 ani, nu ştiam că părinţii deja pregăteau o surpriză să mă ducă la Madrid.

Nu am spus nimănui unde merg, nici măcar celui mai bun prieten, pentru că eram prea tensionat. Dacă lucrurile nu ar fi mers bine, nu voiam să mă întorc în cartier şi să îi dezamăgesc pe toţi. Nu o să uit niciodată momentul în care am ajuns la baza de antrenament, după ce am aterizat. Zidane ne-a întâmpinat în parcare, era cu maşina, avea o maşină frumoasă. Ne-am salutat şi mi-a propus să mă conducă la antrenament. Când m-a pus să urc în maşină l-am întrebat dacă să-mi dau adidaşii jos.

S-a amuzat, mi-a zis că nu şi m-a dus la antrenament, iar eu mă gândeam că sunt în maşina lui Zidane, eu, Kylian din Bondy. Nu poate fi real aşa ceva, cred că încă mai dorm în avion. Uneori, când trăieşti ceva special, pare că eşti într-un vis. Acelaşi sentiment l-am avut şi la Mondialul din Rusia, pentru că eu nu am trăit acest mondial ca o persoană, ci mai degrabă ca un copil.

Dintre toate amintirile mele, nu o să uit momentul când stăteam pe tunelul de intrare pe teren înaintea meciului cu Australia. Atunci am realizat că eu trăiesc acel moment. M-am uitat la Dembele şi am zâmbit şi dat din cap. Mi-am zis că puştiul ăsta este din Evreux, iar eu din Bondy şi împreună jucam la Cupa Mondială. Jur că era ceva incredibil.

Am intrat pe teren şi am simţit cum am 65 de milioane de fani în spatele meu. Când am auzit imnul Franţei mi-a venit să plâng. Este interesant cum foarte mulţi care au ridicat Cupa Mondială în acea vară am crescut în suburbii, în acele cartiere în care auzeai atât de multe limbi străine când mergeai pe stradă, aceleaşi cartiere unde mergeai să strângi mâinile tuturor.

Către puştii din Bondy,

Către puştii din Île-de-France,

Către puştii din suburbii,

Noi suntem Franţa. Voi sunteţi Franţa.

Noi suntem visători nebuni. Şi, din fericire pentru noi, să visăm nu costă nimic.

De fapt, este gratuit.

Cu sinceritate,

Kylian din Bondy.

Sursa foto: The Players Tribune

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *