Schimbă lumea! Începe prin a-ţi face patul dimineaţa :)

Dacă vrei să schimbi lumea

Schimbă lumea! Începe prin a-ţi face patul dimineaţa :)

Ai nevoie de voinţă, speranţă, rezistenţă şi o inimă mare.

Se ia un comandant. Se adaugă mai mulţi băieţi, dintre cei mai antrenaţi. Se presară pasiune. Se munceşte zi şi noapte. Cu mâinile, picioarele, plămânii, inima, nervii şi fiecare muşchi în parte. Se eşuează iar şi iar şi în fiecare zi. Se ajunge la capătul puterilor şi se trece acest capăt.

Se găseşte de fiecare dată un capăt nou. Al puterilor. Se ia puterea şi se scufundă în adâncurile negre şi opace ale oceanului. Iar acolo se naşte altă putere care o luminează pe prima.

Şi se repetă totul. Atât cât este nevoie. Asta dacă nu cumva sună clopoţelul. Pentru cei mai mulţi va suna. Dar cei rămaşi vor fi învingătorii. Cei care vor schimba lumea.

McRaven, un fost comandant al Unităţii de operaţiuni speciale americane, care a organizat raidul ce l-a ucis pe mc-raven
Osama bin Laden, subliniază importanţa de a ne face patul în fiecare dimineaţă, a înfrunta obstacolele cu capul înainte şi a conştientiza că este ok să fii „un fursec cu glazură de zahăr”.

Aşa cum descrie McRaven în discursul său, un “fursec cu glazură de zahăr” este cineva care nu a trecut de inspecţia uniformei în timpul trainingului SEAL, şi căruia I se ordonă să intre complet îmbrăcat în ocean şi apoi să se rostogolească pe plajă până când fiecare parte a corpului este acoperită cu nisip.

Câteodată, indiferent cât de bine te pregăteşti sau cât de bine te prezinţi, tot vei ajunge un fursec cu glazură de zahăr. Pur şi simplu aşa este viaţa uneori”, spune McRaven.

O altă lecţie a discursului său se referă la faptul că toată lumea la un moment dat va eşua şi important este ce înveţi din aceste eşecuri.

Fostul amiral al Marinei americane descrie cum SEAL-erilor li se va ordona uneori să facă „circuite” – două ore de provocări intense menite să te determine să renunţi. Oricum, spune McRaven, „durerea  circuitelor construieşte forţa interioară şi rezistenţa fizică”.

Poveştile personale ale lui McRaven din timpul multor ani petrecuţi în Navy SEAL susţin fiecare dintre aceste lecţii.

Chiar dacă aceste lecţii au fost învăţate pe parcursul timpului petrecut în armată, vă asigur că ele sunt la fel de
importante şi dacă nu aţi petrecut măcar o zi în uniformă”, le-a spus McRaven studenţilor. „Sunt importante indiferent de sex, etnie sau religie, orientare sau statut social”.

In ianuarie 2015, McRaven a preluat funcţia de cancelar al Universităţii din Texas.

Acestea sunt cele 10 lecţii ale lui McRaven rezultate din experienţa sa ca Navy SEAL.

Am fost Navy SEAL timp de 36 de ani. Dar totul a început când am părăsit UT pentru trainingul Basic SEAL din Colorado, California. Trainingul Basic SEAL constă în 6 luni de alergări chinuitoare pe nisipul fin, înot la miezul nopţii în apele reci din San Diego, curse cu obstacole, calistenice interminabile, zile fără somn şi toate acestea fiind întotdeauna rece, ud şi murdar.

6 luni în care eşti constant hărţuit de războinici profesionist antrenaţi, care încearcă să găsească slăbiciunea mentală şi fizică şi să o elimine definitiv din cei care vor deveni Navy SEAL.

Trainingul îi caută totodată pe acei studenţi care vor putea conduce într-un mediu de stres constant, haos, eşec şi dificultate.

Pentru mine, trainingul Basic SEAL a reprezentat o viaţă întreagă de provocări, concentrată într-o perioadă de 6 luni.

Deci, acestea sunt 10 lecţii pe care le-am învăţat în urma trainingului Basic SEAL, care sper să vă fie de folos pe măsură ce înaintaţi în viaţă.

În fiecare dimineaţă la trainingul Basic SEAL instructorii mei, care la acel moment erau cu toţii veterani Vietnam, mc-raven2apăreau în barăcile noastre şi primul lucru pe care îl făceau era să ne inspecteze patul. Dacă era făcut corect, colţurile erau drepte, păturile întinse perfect, pernele centrate chiar sub tăblia patului şi pătura suplimentară împăturită neted la picioare.

Era o sarcină simplă – cât se poate de lumească. Dar în fiecare dimineaţă ni se cerea să ne facem patul perfect. Părea puţin ridicol la acel moment, mai ales în lumina faptului că noi aspiram să devenim adevăraţi războinici, luptători întăriţi SEAL – dar înţelepciunea acestui act simplu mi-a fost dovedită mulţi ani după aceea.

Dacă îţi faci patul în fiecare dimineaţă îţi vei fi îndeplinit prima sarcină a zilei. Îţi va da un mic sentiment de mândrie şi te va încuraja să mai îndeplineşti o sarcină şi încă una.

Până la sfârşitul zilei, acea singură sarcină îndeplinită se va transforma în multe sarcini îndeplinite. A-ţi face patul va întări deasemenea faptul că lucrurile mici contează în viaţă.

Dacă nu poţi face lucrurile mici corect, nu le vei putea face niciodată pe cele mari foarte bine.

Şi, dacă din întâmplare, ai o zi groaznică, te vei întoarce acasă la un pat care este făcut. Pe care tu l-ai făcut. Un pat făcut îţi dă speranţa că mâine va fi mai bine.

Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul.

În timpul trainingului  studenţii sunt împărţiţi în două echipaje cu bărci. Fiecare echipaj are 7 studenţi – 3 pe fiecare parte a unei mici bărci de cauciuc şi un timonier care ghidează barca.

În fiecare zi echipajul bărcii se strânge pe plajă şi este instruit să treacă de zona de valuri şi să vâslească mai multe mile de-a lungul coastei.

Iarna,  valurile din San Diego pot ajunge la o înălţime de 3 metri şi este extrem de dificil să vâsleşti prin valuri fără a fi scufundat, decât dacă toată lumea o face simultan.

Fiecare vâslire trebuie sincronizată cu indicaţiile timonierului. Fiecare trebuie să depună un efort egal, în sens contrar barca se va întoarce contra valului şi împinsă fără diplomaţie înapoi pe plajă.

Pentru ca barca să ajungă la destinaţie, toată lumea trebuie să vâslească.

Nu poţi schimba singur lumea. Vei avea nevoie de ceva ajutor. Pentru a ajunge întra-adevăr de la punctul de start la destinaţie vei avea nevoie de prieteni, colegi, bunele intenţii ale unor străini şi un timonier puternic care să te ghideze.

Dacă vrei să schimbi lumea, găseşte pe cineva care să te ajute să vâsleşti.

După câteva săptămâni de training dificil, clasa mea SEAL, care începuse cu 150 de bărbaţi, ajunsese la 35. Erau acum şase echipaje a câte 7 bărbaţi fiecare.

Eram în barcă cu băieţii înalţi, dar cel mai bun echipaj era format din cei mai scunzi — „echipa pitică” le spuneam — niciunul nu era mai înalt de 1.50 m.

Echipa pitică era formată din americani de origine indiană, africană, poloneză, greacă, italiană şi doi băieţi duri din orientul mijlociu.

Ei întreceau la vâslit, la alergat şi la înotat toate celelalte echipaje.

Bărbaţii înalţi din celelalte echipaje făceau mereu glume pe seama înotătoarelor micuţe pe care „piticii” şi le puneau în picioarele lor mici înaintea de a înota.

Dar cumva, aceşti băieţi scunzi, adunaţi din toate colţurile ţării şi ale lumii, erau cei care râdeau la final — înotând mai repede decât toţi ceilalţi şi atingând ţărmul cu mult înaintea noastră.

Trainingul SEAL a funcţionat ca un egalizator grozav. Nu conta nimic în afară de dorinţa de a reuşi. Nici culoarea, nici bagajul etnic, nici educaţia şi nici statutul social.

Dacă vrei să schimbi lumea, măsoară o persoană după dimensiunea inimii sale, nu a înotătoarelor.

De câteva ori pe săptămână, instructorul alinia clasa şi făcea inspecţia uniformei. Era extraordinar de minuţios.

Pălăria trebuia sa fie foarte bine apretată, uniforma călcată perfect iar catarama curelei strălucitoare şi fără urmă de scame.

Dar părea că indiferent cât de mult te străduiai să îţi apretezi bine pălăria, să calci uniforma sau să lustruieşti catarama – pur şi simplu nu era de ajuns.

Instructorii urmau să găsească „ceva” greşit.

Pentru faptul de a nu fi trecut inspecţia uniformei, studentul trebuia să alerge, complet îmbrăcat, în valuri şi apoi, ud din cap până-n picioare, să se rostogolească pe plajă, până când fiecare parte a corpului era acoperită cu nisip.

Efectul era cunoscut drept „fursec de zahăr”. Rămâneai în acea uniformă întreaga zi – rece, ud, plin de nisip.

Erau mulţi studenţi care pur şi simplu nu puteau accepta faptul că tot efortul lor era în van. Că indiferent cât se străduiau să îşi pregătească uniforma corect – nu se aprecia.

Acei studenţi nu au promovat trainingul.

Acei studenţi nu au înţeles scopul exerciţiului. Nu puteai să reuşeşti niciodată. Nu puteai să ai o uniformă perfectă niciodată.

Câteodată, indiferent cât de bine te pregăteşti sau cât de bine te prezinţi, tot vei sfârşi ca un „fursec de zahăr”.

Dacă vrei să schimbi lumea, treci peste faptul de a fi un „fursec de zahăr” şi mergi mai departe.

În fiecare zi în timpul trainingului erai supus mai multor solicitări fizice  — alergări lungi, înot îndelungat, curse cu ostacole, ore de calistenice—toate construite să îţi testeze caracterul.

Toate provocările aveau anumite standarde — timpi pe care să îi atingi. Dacă nu reuşeai să atingi standardele, numele tău era trecut pe o listă iar la sfârşitul zilei cei de pe listă erau invitaţi la un „circuit”.

Circuitul reprezenta două ore de calistenice suplimentare – gândite să te epuizeze, să-ţi taie aripile, să te forţeze să renunţi.

Nimeni nu dorea un circuit.

Un circuit însemna că în acea zi nu ai ţinut pasul, nu ai corespuns aşteptărilor. Un circuit însemna mai multă oboseală – iar mai multă oboseală însemna că următoarea zi va fi mai dificilă – şi probabilitatea altor circuitelor creştea.

Dar la un moment dat în training toată lumea – toată lumea – era pe lista circuitelor.

Dar un lucru interesant li s-a întâmplat celor care erau în mod constant pe listă. În timp, acei studenţi – care făceau două ore suplimentare de calistenice – au devenit tot mai puternici.

Durerea circuitelor a dezvoltat puterea interioară şi rezistenţa fizică.

Viaţa este plină de circuite.

Vei eşua. Probabil vei eşua des. Va fi dureros. Va fi descurajant. Câteodată te va încerca până în străfunduri.

Dar dacă vrei să schimbi lumea, nu-ţi fie frică de circuite.

Cel puţin de două ori pe săptămână, trainerii ne cereau să alergăm cursa cu obstacole. Aceasta conţinea 25 de obstacole, inclusiv un perete înalt de 3 metri, o plasă de încărcare de 9 metri şi o târâre pe sârmă ghimpată, ca să numesc doar câteva.

Dar cel mai provocator obstacol era alunecarea pentru viaţă. Acesta avea un turn pe 3 niveluri, înalt de 9 m, la un capăt şi un turn cu un nivel la celălalt capăt. Între acestea era o frânghie lungă de 60 de metri.

Trebuia să te caţeri pe turnul cu 3 niveluri şi odată ajuns în vârf, să apuci frânghia, să te laşi să aluneci sub ea şi să te tragi pe tine punând pe rând o mână în faţa alteia şi trăgând, până ajungeai la capătul celălalt.

Recordul pentru aceastră cursă cu obstacole era stabilit de mulţi ani când clasa mea a început trainingul în 1977.

Recordul părea de neînvins până într-o zi, când un student s-a decis să alunece pentru viaţă – cu capul înainte.

În loc să îşi lase corpul să alunece sub frânghie şi să se târască în jos, el a rămas călare deasupra frânghiei şi s-a târât înainte.

A fost o mişcare periculoasă – aparent prostească şi încărcată de risc. Nereuşita putea însemna rănire şi excluderea din training.

Fără ezitare studentul a alunecat înainte pe frânghie, primejdios de repede, astfel încât i-a trebuit doar jumătate din timpul obişnuit şi până la finalul cursei depăşise recordul.

Dacă vrei să schimbi lumea, câteodată trebuie să depăşeşti obstacolele cu capul înainte.

În timpul fazei de training denumită „câmpul de luptă”, studenţii sunt transportaţi cu avionul pe insula San Clemente, situată în largul coastei din San Diego.

Apele din San Clemente sunt un loc propice de reproducere pentru marele rechin alb. Pentru a promova trainingul SEAL trebuie să parcurgi înot o serie de trasee lungi. Unul se desfăşoară noaptea.

Înainte de înot, instructorii îi informează jovial pe studenţi despre toate speciile de rechini care populează apele din San Clemente.

Ei te asigură că nici un student nu a fost vreodată mâncat de un rechin – cel puţin nu recent.

Totuşi, eşti învăţat ca, în cazul în care un rechin îţi dă târcoale – să rămâi pe loc. Nu încerca să te îndepărtezi. Nu te arăta înspăimântat.

Şi dacă rechinul, dornic de o gustare de noapte, se repede spre tine, adună-ţi toate puterile şi loveşte-l în bot – se va întoarce şi se va îndepărta de tine.

Sunt mulţi rechini pe lume. Dacă îţi propui să termini cursa va trebui să te descurci cu ei.

Deci, dacă vrei să schimbi lumea, nu te retrage din faţa rechinilor.

Ca Navy SEALs, una dintre sarcinile noastre era să conducem atacurile subacvatice împotriva îmbarcaţiunilor inamice. Am exersat această tehnică pe larg în timpul trainingului de bază.

Misiunea de atac presupune ca doi scufundători SEAL să fie debarcaţi în apropierea unui port inamic şi apoi să înoate mai bine de 2 mile  – pe sub apă – folosind nimic altceva decât măsurătorul de presiune şi un compas pentru a ajunge la ţintă.

În timpul întregului traseu, chiar şi mult sub suprafaţa apei, lumina reuşeşte să pătrundă. Ai un anumit sentiment de confort când ştii că deasupra ta este suprafaţa apei.

Dar pe măsură ce te apropii de navă, care este legată de un dig, lumina începe să pălească. Structura din oţel a ambarcaţiunii blochează trecerea luminii lunii, lumina iluminatului artificial – blochează toate sursele de lumină.

Pentru a reuşi în misiunea ta, trebuie să înoţi sub ambarcaţiune şi să găseşti carena – partea centrală şi cea mai adâncă a unei nave.

Acesta este obiectivul. Dar carena este totodată şi cea mai întunecată parte a unei nave – locul în care nu îţi poţi vedea mâna în faţa ochilor, unde zgomotul făcut de motoarele navei este asurzitor şi unde este uşor să devii dezorientat şi să eşuezi.

Fiecare SEAL ştie că sub carenă, în cel mai întunecat punct al misiunii, este momentul în care trebuie să fii calm, concentrat, în care toate deprinderile tactice, puterea fizică şi cea interioară trebuie aduse la suprafaţă şi folosite la maxim.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să dai ce ai mai bun în cele mai întunecate momente.

A noua săptămână de training este cunoscută ca „săptăpâna de iad”. Sunt 6 zile de nesomn, hărţuire fizică şi mentală şi o zi specială la ţinutul noroios. Ţinutul noroios este zona dintre San Diego şi Tijuana unde apele se termină şi creează mlaştina Tijuanei —o bucată mlăştinoasă de teren unde noroiul te va înghiţi.

În miercurea săptămânii de iad vei vâsli către ţinutul mlăştinos şi vei petrece următoarele 15 ore încercând să supravieţuieşti noroiului îngheţat, vântului urlător şi presiunii neîncetate din partea instructorilor care insistă să renunţi.

Când soarele se pregătea să apună în acea miercuri seară, clasei mele, care comisese nişte „abateri grave de la reguli”, i s-a ordonat să se îndrepte spre mlaştină.

Noroiul ne-a devorat pe toţi, până când nu ni se mai puteau vedea decât capetele. Instructorii ne-au spus că putem părăsi mlaştina dacă numai 5 dintre noi vor renunţa. Doar 5 bărbaţi şi puteam ieşi din noroiul rece.

Uitându-te la mlaştina din jur era evident că unii dintre studenţi erau pe cale să renunţe. Ma erau peste 8 ore până la răsăritul soarelui—încă 8 ore de oase îngheţate în noroi.

Dinţii clănţănind şi gemetele tremurânde erau atât de puternice, încât era greu să auzi ceva şi atunci o voce a început să răsune în noapte. O voce s-a înălţat într-un cântec.

Cântecul era total nemelodios, însă era cântat cu un entuziasm grozav.

O voce s-a transformat în două, apoi în trei şi în curând toată clasa cânta.

Ştiam că dacă o persoană se putea ridica deasupra noroiului, atunci şi ceilalţi puteau.

Instructorii ne-au ameninţat cu prelungirea timpului în noroi dacă am fi continuat să cântăm – dar cântecul a continuat.

Şi cumva – noroiul a părut mai puţin rece, vântul mai potolit iar răsăritul nu atât de departe.

Dacă am învăţat ceva din timpul petrecut călătorind prin lume, este puterea speranţei. Puterea unei persoane —Washington, Lincoln, King, Mandela şi chiar a unei tinere fete din Pakistan—Malala— o singură persoană poate schimba lumea oferind celorlalţi speranţă.

Deci, dacă vrei să schimbi lumea, începe să cânţi când eşti până la gât în noroi.

În sfârşit, la trainingul SeAL există un clopoţel. Un clopoţel de alamă care atârnă în centrul taberei pentru ca toţi studenţii să îl vadă.

Tot ce trebuie să faci pentru a renunţa este să suni din clopoţel. Sună din clopoţel şi nu va mai trebui să te trezeşti la ora 5 dimineaţa. Sună din clopoţel şi nuva mai trebui să înoţi în apele îngheţate.

Sună din clopoţel şi nu va mai trebui să faci alergările şi cursa cu obstacole. Nu va mai trebui să înduri toate greutăţile trainingului.

Doar sună din clopoţel.

Dacă vrei să schimbi lumea, nu suna niciodată, dar niciodată clopoţelul.

Absolvenţi ai anului 2014, sunteţi la câteva momente de absolvire. La câteva momente de începutul călătoriei prin viaţă. La câteva momente de a începe să schimbaţi lumea – în bine.

Nu va fi uşor.

Dar, sunteţi absolvenţii 2014 — promoţia care poate influenţa vieţile a 800 de milioane de oameni în secolul următor.

Începeţi fiecare zi cu o sarcină îndeplinită.

Găsiţi pe cineva care să vă fie alături în viaţă.

Respectaţi-i pe ceilalţi.

Înţelegeţi că viaţa nu este corectă şi că veţi eşua de multe ori, dar dacă vă asumaţi unele riscuri şi mergeţi înainte când vremurile sunt cele mai grele, îi înfruntaţi pe agresori şi niciodată nu renunţaţi.  Dacă veţi face aceste lucruri, generaţia următoare şi cea care îi urmează vor trăi într-o lume mult mai bună decât cea pe care o avem astăzi şi ceea ce a început aici va schimba într-adevăr lumea – în bine.

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


has been added to your cart.
Checkout