Copiii-proiect şi părinţii cu idei fixe | Povestea lui Andre Agassi

Copiii-proiect şi părinţii cu idei fixe | Povestea lui Andre Agassi

Cu siguranţă nu este greşit atunci când, după naşterea copilului, părinţii îşi fac griji dacă copilul mai respiră, uitându-se în permanenţă să nu îi lipsească ceva şi îngrijindu-l foarte atent atunci când este bolnav. Însă când copilul creşte şi apare discuţia în familie că ar trebui să devină cineva, de cele mai multe ori părinţii capătă o idee fixă, iar aceste gânduri şi sentimente sunt total nefaste.

Aceşti copii îşi vor urma iniţial părinţii, aşadar criza este programată de la început.

Povestea lui Andre Agassi m-a impresionat foarte tare în acest sens:

“Ca să mă înţeleagă cineva, trebuie să fie capabil să-şi imagineze presiunea sub care am trăit când eram mic. La noi acasă, starea de spirit depindea de faptul dacă m-am antrebat bine sau rău, dacă am câştigat sau am pierdut. Atunci fie toată lumea mânca împreună, fie se retrăgea fiecare să mănânce singur.  Mai târziu, pe măsură ce miza a crescut şi erau la mijloc o mulţime de bani, au crescut veniturile familiei, dar în modul nostru de a funcţiona ca o familie nu s-a schimbat nimic. A pierde înseamna să le meargă rău tuturor, pentru că tatăl meu nu accepta în niciun caz o înfrângere.

Deja când aveam 4 ani am aflat că tata se certa cu fraţii mei mai mari atunci când aceştia pierdeau. Când asistam la meciurile lor, mă temeam constant pentru ei să nu piardă. Nu câştigau destul de des, aşa că eu am rămas ultima speranţă. Am avut talent, am câştigat, dar am urât tot ceea ce a avut de a face cu asta.”

La 15 ani, Agassi a devenit jucător de tenis profesionist şi star mondial, la 27 de ani s-a instalat criza: a căzut până pe locul 140 în clasamentul mondial.

“Brad Gilbert, care era antrenorul meu la momentul respectiv, n-a putut suporta decăderea mea şi n-a vrut să meargă mai departe cu mine. Ne-a convocat pe mine şi echipa în camera de hotel şi a spus: << Nu ieşim de aici până nu te hotărăşti. Ori te opreşti, ori o luăm din nou de la capăt>>. Mi-a trecut prin minte să renunţ. Nu mi-a plăcut niciodată tenisul şi niciodată nu mi-a plăcut mai puţin ca în acel moment. Nu mi plăcea de mine şi de ceea ce realizam. ”

Deci Andre Agassi a jucat tenis numai de dragul tatălui său, urmând apoi punctul de cotitură. Agassi numeşte acest moment revelaţie. În acel moment s-a întrebat cum ar fi dacă numai el ar hotărî cine să fie ca jucător de tenis şi aşa a reuşit să o ia de la capăt, descoperindu-se pe sine.

În cazul lui, după criză, a fost relativ uşor să revină la jocul de tenis. Pentru foarte mulţi alţi fii sau fiice este mult mai dificil, deoarece ei nu au avut niciodată ocazia să descopere cine sunt cu adevărat, care este talentul lor şi ce profesie doresc să aibă. Au pierdut mulţi ani devenind ceva ce nu sunt cu adevărat, devenind copii-proiect.

Copiii-proiect

Cum îţi dai seama dacă eşti pe cale să faci din copilul tău un copil-proiect sau doar doreşti, pe bună dreptate, ca el să scoată la lumină tot ce are mai bun şi să-şi folosească pe deplin potenţialul – indiferent dacă se manifestă ca artist, meşteşugar, doctor sau fotbalist?

Vreau să atrag atenţia asupra graniţei fine, aproape invizivile, dintre atitudinea pe care o adopţi atunci când doreşti pentru copilul tău tot ce-i mai bun şi cea pe care o ai atunci când faci din el un copil-proiect. Majoritatea părinţilor le doresc copiilor să fie fericiţi (nu este nimic în neregulă cu această dorinţă). Dar dacă depăşeşti o anumită limită, dacă faci tot ceea ce faci doar cu intenţia de a face copilul fericit, tocmai ai transformat copilul într-un copil-proiect.

Mulţi fii au călcat pe urmele taţilor lor (nu ne referim aici la Ianis Hagi 😀), care, bineînţeles, doreau pentru ei tot ce era mai bun, şi astfel au devenit nişte marionete ale taţilor – indiferent dacă erau preoţi, politicieni, comercianţi sau profesori.

Ca şi în cazul generaţiilor anterioare, şi părinţii din zilele noastre se ambiţionează să dorească pentru copiii lor o viaţă mai bună şi mai uşoară decât au avut ei înşişi, iar uneori acest obiectiv se transformă într-un adevărat proiect de îmbunătăţire a lumii. Chiar dacă orice persoană urmăreşte să obţină fericirea, pentru copii acest deziderat se transformă repede într-o închisoare atunci când devine un proiect major. La o astfel de tendinţă a părinţilor, copiii vor răspunde în două moduri: aproximativ jumătate dintre ei vor face tot ce pot pentru a părea fericiţi şi, chiar dacă sunt nefericiţi, nu vor vorbi despre asta cu părinţii lor: ceilalţi însă vor fi frustraţi, nemulţumiţi şi retraşi, deoarece resimt proiectul părinţilor lor ca pe un atac asupra autonomiei lor.

Prin urmare, pentru tine ca tată este foarte important să înveţi să-ţi tratezi temerile şi/sau ideile cu privire la viitor fără a împovăra copilul cu ele, altminteri vei ajunge în aceeaşi situaţie ca poliţistul ai cărui copii au devenit infractori sau ca rigurosul tată religios ai cărui copii au renunţat la credinţa în Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă întotdeauna când tatăl se concentrează exclusiv pe performanţa copiiilor săi şi nu pe viaţa lor.

Nu sugerez nici să fie adoptată atitudinea “don’t worry, be happy”, dar încetaţi cu îngrijorările când pericolul nu mai există şi bazaţi-vă acţiunile pe realităţi nu pe himere!

Copiii sunt, de obicei, o mare provocare pentru adulţi: nu este puţin lucru că ei ne depăşesc graniţele şi lasă în urmă limitările, că intră în conflict cu mecanismele noastre interne de apărare şi că ne obligă pe noi, ca adulţi, să ne confruntăm cu experienţele şi emoţiile din propria noastră copilărie.

“Lucrarea educaţională” a profesorilor, părinţilor, bunicilor şi rudelor nu trece peste noi fără a lăsa urme şi nu toate “urmele” sunt pozitive. În multe familii şi mai ales în multe culturi, în general, băieţii sunt educaţi pentru a deveni bărbaţi curajoşi care nu au voie să arate frică sau durere. Aşadar, când îţi dai seama că, în calitate de tată, exagerezi în multe situaţii şi îţi ieşi din pepeni, strigând şi urlând, sau dacă te pomeneşti exagerat de grijuliu, motivele s-ar putea găsi în povestea ta proprie. Căutarea acestor motive este utilă – poate nu ţi se pare deosebit de masculină, dar ea este întotdeauna paternă, te asigur.

Nu numai copiii tăi vor beneficia de pe urma curajului tău de a căuta în tine ci şi o societate mereu dominată de puterea masculină şi aflată în transformare necesită la toate nivelurile oameni care au capacitatea de autoreflecţie.

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *